Barbarii. Eseu despre mutaţie

Acum câţiva ani, pe când eram student, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială s-a iscat o oarecare buimăceală. Cauza era trecerea de la învăţământul de lungă durată, subvenţionat de stat, la aşa-numitul „sistem Bologna“, cu 3 ani de studii şi cu foarte mulţi plătitori de taxe. În doar câţiva ani, numărul studenţilor dintr-un ciclu universitar a crescut de la câteva zeci la câteva sute. Creşterea cantitativă nu a fost însoţită însă şi de una calitativă. Renunţarea la examenul scris la admitere şi numărul foarte mare de locuri cu taxă au slăbit mult criteriile de selecţie.
Noua generaţie de studenţi se manifesta zgomotos, uneori prin figuri de „jumping“ executate pe hol înaintea cursurilor. Profesorii erau derutaţi în faţa invaziei de insolenţă, unii întrebându-se dacă mai e vreun sens în a preda unei majorităţi dezinteresate şi slab pregătite. „Cum să te mai faci înţeles?“ era una din frământările pe care ne-o dezvăluiau la seminarii. S-a recurs la o manieră mai simplă şi atrăgătoare de abordare a disciplinelor, cursuri mai puţine, cerinţe mai mici. Rămânea însă o problemă: biblioteca. Ea nu fusese proiectată pentru câteva sute de studenţi, aşa încât, uneori, din micuţa sală de împrumut ieşea o coadă care se arcuia pe o bună parte din holul facultăţii. Impresionat de asaltul pătimaş asupra cărţilor, un profesor a avut o străfulgerare: „Vai de noi! Au năvălit hunii, goţii şi cu vizigoţii!“.
Păcat că profesorul nu şi-a completat geniala exclamaţie printr-un eseu, iar eu trebuie să vorbesc acum despre cartea unui scriitor italian, Alessandro Baricco, „Barbarii. Eseu despre mutaţie“, apărută în 2006. Subiectul este asemănător: decăderea culturii, slăbirea tradiţiei şi a cultului profunzimii, asaltul mediocrităţii şi a spectaculozităţii în tot mai multe domenii, de la fotbal la jurnalism sau literatură. Cartea adună 30 de articole apărute în decurs de 6 luni în cotidianul „La Repubblica“. Textul este simplu, atrăgător şi direct. Slăbiciunea lui ar fi argumentaţia ştiinţifică, autorul ţinând să rămână nemodificat, „cu repeziciunile lui imprudente şi cu sincera lui barbarie“. Şi tocmai acest lucru îl face savuros!

Fotbal şi vin

Deşi este licenţiat în filosofie, cu o lucrare condusă de celebrul Gianni Vatimo, singurul autor pe care Baricco îl citează (şi îl elogiază) este criticul german Walter Benjamin, care încerca să înţeleagă lumea nu doar din Poe şi Baudelaire, ci şi din desenele cu Mikey Mouse sau din moda clădirilor de sticlă. Barrico se adapă atât din lumea cărţilor şi a muzicii clasice, cât şi din cea a vinului, fotbalului sau a Internetului.
Vinul este un simbol şi însoţitor al culturii europene, de la Hristos, care l-a binecuvântat înmulţindu-l, până la Baudelaire, care i-a cântat diversitatea, binefacerile şi puterea sa rodnică. „Pentru a compune o operă comică, muzicianul conştiincios trebuie să recurgă la ajutorul vinului din soiul Champagne; va găsi în el voia bună spumoasă şi uşoară pe care o cere genul. Muzica religioasă are nevoie de soiurile Rhin şi Jurançon; în ele dai de gustul amărui şi ameţitor al ideilor profunde“ e neobişnuita recomandare a lui E.T.A. Hoffmann citată de Baudelaire în eseul său „Despre vin şi haşiş“.
Baricco aminteşte că Italia şi Franţa au fost singurele ţări care au dezvoltat un anumit rafinament al vinului. Cultivarea strugurilor şi fabricarea „marilor vinuri“ erau privilegiul unei aristocraţii. Servirea lui ţinea de o anumită artă: „gustarea vinului e o treabă ce nu ţine atât de prima sorbitură sau de momentele în care îl beţi, ci de tot timpul de după aceea, de istoria pe care vinul v-o povesteşte ulterior. De-a lungul întregii cine, faceţi o călătorie printre senzaţii care se schimbă şi vă antrenează, într-un fel sau altul, şi vă răsplătesc, însă cu măsură şi cu un straniu şi sofisticat sadism. Când vă ridicaţi, vi se spune că acela era un barbaresco dintr-un anume an şi dintr-o anumită podgorie: una din numeroasele posibilităţi“.
Asaltul barbarilor asupra acestei culturi selecte a început după Al Doilea Război Mondial, când americanii, ducând acasă amintirea vinului european, s-au gândit să facă şi ei ceva asemănător. „Vinul hollywoodian“ rezultat avea câteva caracteristici simple şi spectaculoase: „culoare excelentă, grade multe, gust rotund, foarte simplu, fără asperităţi; de la prima înghiţitură l-ai şi cunoscut pe de-a întregul, dă o senzaţie de bogăţie imediată, de plenitudine a gustului şi parfumului; după ce l-ai băut, urmările durează puţin, efectele se sting repede“. Succesul lui a fost atât de mare, încât, asemenea Hollywoodului, a devenit un „fenomen planetar“, SUA consumând azi mai mult vin decât Europa, iar Franţa şi Italia ajungând nu doar să-l consume, dar să şi-l producă! Principiile barbare surprinse de Baricco în acest „sat prădat“ sunt spectaculozitatea, ideea de a căuta calea cea mai scurtă şi rapidă pentru a plăcea, dar mai ales „înscăunarea la nivel mondial a unei practici care, salvând gestul, pare să-i risipească conţinutul, profunzimea, bogăţia originală, nobleţea, ba chiar istoria“. Asemenea unui popor al cărui suflet dispare odată cu graiul său, pierderea de sens se manifestă şi la nivel lingvistic. Dacă în trecut aprecierea vinului era privilegiul unei „caste de critici sublimi“ (pe care puţini îi înţelegeau cu adevărat), un alt american s-a gândit că mai simplu ar fi să-i dea note. De la 50 la 100. Azi, pentru a comanda un vin, nu mai „trebuie specificat numele producătorului, adăugând numele unei anumite podgorii şi încheind glorios prin specificarea anului“ – ci se solicită o marcă oarecare sau, mai simplu, un „95“.
Rezumând, modul de acţiune al barbarilor ar fi următorul: “bizuindu-se pe o anumită inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat la modelul cultural imperial accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce la o spectaculozitate imediată şi la un univers lingvistic modern, reuşind să-i confere un succes comercial uimitor“.

În privinţa fotbalului, televiziunea este cea i-a accentuat trăsătura spectaculoasă. De la „lumea frugală în privinţa emoţiilor şi experienţelor“ mediatice de acum câteva zeci de ani, în care fotbalul era un spectacol atât de rar, neprelucrat tehnologic, încât avea o „frumuseţe parcă sacerdotală“, astăzi s-a ajuns la o supralicitare a tacticilor şi vitezei, la un dopaj mediatic şi sportiv al cărui sens nu mai e jocul, ci spectacolul lui. Baricco vede în „fotbalul total“, inventat în anii ’70, prin care fiecare jucător trebuia să joace pe orice post, manifestarea „tendinţei spre mediocritate a barbarilor, care poartă cu ei fiorul unei vieţi totale“. Rapiditatea tot mai mare e un alt simptom: „Mediocritatea e iute. Geniul e lent. În mediocritate sistemul găseşte o circulaţie rapidă a ideilor şi gesturilor; în geniu, acest ritm e frânt. O minte simplă transmite mesajele mai iute, pe când o minte complexă le încetineşte“. Parafrazându-l pe autor, Mutu face mingea să se învârtă, Hagi o făcea să dispară.

Modelul lui Baricco dezvăluie, aşadar, şi lucrurile nevăzute, din spatele „asaltului“ asupra micuţei biblioteci a Facultăţii de Sociologie. Într-un articol intitulat „Transformarea cunoaşterii în marfă. Procesul Bologna“, tradus de Bogdan Ghiu şi apărut în nr. 35 al Revistei „Idea“, se vorbeşte despre sectorul privat care încearcă să controleze cunoaşterea şi cercetarea prin parteneriate cu universităţi, despre transformarea studenţilor în „clienţi“ sau despre alinierea învăţământului la realităţile economice – acesta fiind înainte orientat pe domeniul pur al cunoaşterii! Adolescenţii n-au nicio vină, aşadar. Barbaria îşi găseşte expresia concretă în chipul şi comportamentul lor, dar în profunzime, ea este mutaţie culturală şi istorică, un proces economic, politic şi social.

Refuzul lumilor închise

Poate că obsesia barbarilor, şi totodată marea lor idee, este tocmai acest refuz al lumilor închise, al tradiţiilor locale şi izolate, cu reguli proprii de apreciere şi reproducere. Ce rost are o cultură rafinată dar inaccesibilă sau un joc care nu ţine cont de capriciile spectatorului? Cărţile întăresc acest lucru. Altădată considerate o încununare a spiritualităţii, dar totodată un punct-terminus al ei, cărţile au devenit „sisteme-pasagere“. Cândva promovate într-un câmp restrâns, al criticilor şi revistelor de specialitate, azi s-a ajuns la o „publicitate debordantă şi agresivă“, la clasamente aleatorii sau la transformarea lor în accesorii pentru ziare. Viziunea barbarilor asupra calităţii literare este diferită: „ceea ce refuză ei, ceea ce nu-i interesează, este cartea care respectă pe de-a întregul gramatica, istoria, gustul civilizaţiei cărţilor“. Se înţelege că Proust, Faulkner, Thomas Mann sau Paul Valery, exponenţi ai unei civilizaţii trecute, greu de apreciat fără un exerciţiu al lecturii, fără o cultură literară, istorică şi chiar mitologică, sunt capete de drum. Pentru barbari, „dacă printr-o carte trec cantităţi de lume, e de citit; dacă însă lumea întreagă s-ar găsi acolo, dar imobilă, lipsită de comunicare cu exteriorul, cartea e inutilă“. Aşa se explică succesul literaturii motivaţionale, al unor cărţi-extensii ale unor filme ori semnate de persoane publice (cartea de faţă e un bun exemplu). Baricco surprinde însă şi o mutaţie mai profundă, la nivel stilistic: dacă înainte scriitorii privilegiau stilul, expresivitatea, astăzi ei caută să se alinieze la „limba imperiului, un soi de latină, care se formează la televizor, în cinematograf, poate şi în jurnalism, alcătuită dintr-un anumit lexic, dintr-un set de secvenţe emoţionale standardizate, din câteva tabuuri…“. În cazul literaturii italiene, autorul consideră ca „Numele trandafirului“ al lui Umberto Eco marchează această nouă orientare, o îmbinare captivantă de roman poliţist, istorie şi filosofie „care nu ţâşnea din talentul unui animal-scriitor, ci din inteligenţa unui teoretician“ al comunicării. Puteţi să nu fi citit nimic despre Aristotel, teologie sau Evul Mediu, şi cartea tot vă va plăcea.
Cu riscul de a ofensa mulţi iubitori de literatură, putem să-l dăm ca exemplu şi pe Milan Kundera, un alt scriitor-teoretician, care îmbină (frumos, ce-i drept) psihologia cu dragostea şi cu trecutul comunist, într-o manieră mai mult eseistică decât literară. Comparaţi-l însă cu tradiţia cehă a unor povestitori ca Jaroslav Hašek şi Bohumil Hrabal, şi veţi vedea cât de clară este această trecere a cuvântului scris din domeniul expresivităţii în cel al comunicării.

Google şi experienţă

În Google, autorul vede modelul barbarilor de a experimenta şi principiul lor de apreciere şi organizare a cunoaşterii. Ierarhiile nu mai depind de calitatea intrinsecă a lucrurilor, de valoarea lor consacrată de ştiinţă sau cultură, ci de milioanele de linkuri care le recomandă. Mutaţia barbară este că, de acum, „cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu celelalte cunoaşteri. Aproape că nu există alt criteriu al calităţii, şi chiar al adevărului, întrucât toate sunt înghiţite de acest unic principiu – densitatea Sensului este acolo pe unde cunoaşterea trece, pe unde ea e în mişcare“.
A cunoaşte, a înţelege, a te bucura nu mai înseamnă profunzime, apropierea de esenţa lucrurilor, ci un surfing la suprafaţa lor: „a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage un impuls suficient pentru a ajunge altundeva“. Popasul este o pierdere de sens, iar spectaculozitatea este cea care le accelerează mişcarea.
Reţelele de socializare, atât de populare în ultimii ani, conţin o mutaţie care surprinde perfect teoria lui Baricco privind acest fel de a experimenta. În viaţa de zi cu zi, un om are puţini prieteni, prietenia însemnând istorie, comuniune, o profunzime a sentimentelor. În reţelele de socializare, însă, numărul lor e nelimitat, fiindcă aici ea este doar o reţea care se extinde la „suprafaţă“. Adevărata prietenie înseamnă descoperirea celuilalt; pe Internet ea are un caracter narcisist, ţinând mai mult de afişarea sinelui.

Beethoven şi barbarie

Aşadar, acum, citind aceste rânduri, vă aflaţi în inima barbariei. Sau, cel puţin, într-un ventricul mai nostalgic al său. O incursiune prin muzica clasică vă va oferi o altă perspectivă. Întreaga noastră idee de civilizaţie este ilustrată de destinul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven. „Odă bucuriei“, cu care se încheie această lucrare, este imnul U.E. Şi CD-urile îi datoreză ceva lui Beethoven: în 1982, durata lor standard a fost stabilită încât pe ele să încapă simfonia în întregime.
Emil Cioran afirma că „dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica“. Într-un fel are dreptate, însă nu e vorba de suflet, ci mai degrabă de spiritualitatea occidentală a ultimilor 200 de ani, care s-a născut odată cu capodopera lui Beethoven. Baricco apreciază că ideea modernă de spiritualitate s-a dezvoltat abia în romantism. În lupta ei cu aristocraţia, burghezia avea nevoie de alte repere, în afara celor religioase şi nobiliare. Ei au răspândit ideea că „omul ar purta în sine un orizont spiritual ce nu putea fi redus la credinţa sa religioasă“, că există un spaţiu doar al nostru, al artei, culturii, chiar al puterii şi nobleţei personale, prin care ne elevăm. Beethoven deschide acest drum. Fără a fi specialişti, ascultând doar acest minunat Andante din Concertul Brandenburgic nr. 2 al lui Bach, atât de senin, simetric şi înălţător, apoi acest melodic şi distins „Elvira Madigan“ al lui Mozart (interpretat de pianistul român Dinu Lipatti) şi în final „Oda bucuriei“, înţelegem năzbâtia lui Beethoven. La început firav, venind parcă de altundeva, fiorul creşte, prinde curaj, devine glas şi se revarsă izbăvitor în final. Barrico aminteşte că „această muzică lărgea hotarele limbajului pământesc al muzicii; totodată, textul lui Schiller îl convoca în mod explicit pe Dumnezeu dinaintea spiritualităţii omului. Această muzică îi recunoştea acelui drum spiritual ţinta cea mai înaltă, pe Dumnezeu. Ba chiar deducea orizontul religios din materialele spiritualităţii laice a omului; îl plasa ca ultimă treaptă a unei ascensiuni pe de-a întregul umane“.
Din păcate, la capătul acestei spiritualităţi nu a stat Dumnezeu, ci deliruri naţionaliste şi ideologice, două conflagraţii mondiale şi apoi Războiul Rece. Poate acesta este unul din motivele pentru care barbarii nu mai au încredere în civilizaţia rafinamentului, efortului şi a profunzimilor intelectuale. Muzica clasică ilustra aproape toate principiile vechii culturi: răbdare, efort, sedimentare de cunoştinţe, pasiune, profunzime. Mutaţiile din lumea vinului şi a cărţilor ne-au arătat însă că barbarii neagă acest principiu, după care „pentru a atinge înalta nobleţe a valorii, trebuie străbătut un drum sinuos, dacă nu de suferinţă, cel puţin de răbdare şi de ucenicie“. Ei nu caută eternitatea şi nici să construiască ceva durabil. Asemenea nomazilor din istorie, ţelul lor este clipa şi mişcarea: „s-ar putea afirma că adevăratul coşmar al barbarului e să rămână împotmolit în punctele prin care tranzitează, ori încetinit de tentaţia unei analize, ori de-a dreptul oprit de-o inopinată deviaţie spre profunzime. De aceea, el tinde să caute staţii de trecere care, în loc să-l reţină, îl expulzează. Caută creasta valului, ca să poată surfa ca un zeu“.
Dar, aşa cum pentru aristocraţia de acum 200 de ani muzica lui Beethoven era etalonul barbariei, lucrurile se pot vedea altfel în timp. Poate se vor exprima destul de bine, în chipul lor fulgurant. Cine le poate citi în viitor, până la urmă?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s