Distinşii analişti şi politologi se înşală când pun relaţiile tensionate dintre Rusia şi România pe seama vitregiilor istorice. Antipatia ruşilor faţă de noi trebuie căutată în romanele umoriştilor Ilf şi Petrov. După cele aproape 800 de pagini savuroase din „Douăsprezece scaune“ şi „Viţelul de aur“, cu peripeţii şi întorsături neaşteptate, iată-l pe Ostap Bender ajuns, într-un sfârşit, la graniţa cu România, împodobit cu aur şi bijuterii sub şuba-i blănită. Ce trai, ce aventuri îl aşteaptă dincolo, unde banii pot cumpăra orice. New York, Paris, Rio de Janeiro, pregătiţi-vă! Doar câţiva grăniceri români îl despart de visul său. Cum să nu poată trece de aceştia, el care a răzbit prin hăţişurile birocraţiei, a corupt funcţionari, înfruntând membri ai partidului şi oameni inteligenţi, luând-o de nenumărate ori de la capăt? Adio, cenuşie existenţă sovietică!
Dar iată că ceva nu merge. Grănicerii români au mirosit îndată viţeluşul bleg ivit la masa lor. Acceptă râzând aurul oferit ca mită de Ostap, dar nu au nici un haz. Şi nici măsură, nici respect. Deodată, se aruncă, hulpavi, pe „marele maestru al combinaţiilor“, smulgându-i toată averea, şuba şi cizmele, expediindu-l înapoi pe pământ sovietic, ca pe-un derbedeu extracomunitar. Umorul şi imaginaţia, subtilitatea, atâtea intrigi fin construite se termină brusc la graniţa ţării noastre, neînsemnând nimic pentru ferocii străjeri ai capitalismului, soldaţii români.
Ostap Bender trebuie s-o ia încă o dată de jos, în urmărirea himerei sale: viţelul de aur, divinitatea păgână construită de vechii israeliţi în timp ce Moise se afla pe Muntele Sinai, devenit simbol al idolatriei materialiste la Ilf şi Petrov. Asemenea vagabonzilor fermecători din romanele lui Steinbeck („Tortilla Flat“ şi „Cannery Row“), personajul celor doi umorişti nu poate fi înţeles dincolo de mediul său. Ce-ar fi făcut Ostap Bender într-o lume osificată, fără susceptibilităţi de ideologie şi morală, în care banii erau totul? Probabil la fel ca hoinarul Mack dacă ar fi ajuns preşedintele Statelor Unite: s-ar fi plictisit teribil!
1+1=1
Într-o carte rară, din 1979, „Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac“, pe care marketingul literar al editurilor de azi a ocolit-o, traducătorul Alexandru Stark realizează o selecţie interesantă de proze şi însemnări ale celor doi autori. Prima parte cuprinde povestiri şi un breviar de idei semnate de Ilia Ilf şi câteva proze ale lui Evghenii Petrov, pentru ca în restul cărţii să vedem cum au evoluat creând împreună. Cititorul va constata cât de diferit scriau la început. În timp ce Ilf părea direct şi fulgurant, Petrov era mai elaborat. Într-un înduioşător capitol intitulat „Amintiri despre Ilf“, scris de Petrov după ce camaradul său a murit de tuberculoză, sunt evocate greutăţile de la început, când munca grea, puţinul răgaz, dar mai ales firea şi dispoziţia lor diferită făcea creaţia în doi atât de anevoioasă: „Eh, aici începe nebunia! În timp ce unul e plin de energie creatoare, arzând de dorinţa de a da omenirii o nouă capodoperă, celălalt stă tolănit pe divan cu picioarele în sus şi citeşte istoria bătăliilor navale, susţinând că e grav bolnav (după toate probabilităţile chiar pe moarte)“ . În însemnările lui Ilf găsim o evocare asemănătoare. „Cum scriem în doi? Iată cum scriem: Era o zi (seară) de vară (iarnă) când un tânăr (nu prea tânăr) băiat cu şapcă (pălărie) de culoare deschisă (închisă) venea pe jos (cu tramvaiul) pe zgomotoasa (liniştita) stradă Miasniţkaia. Şi totuşi, până la urmă, ajungem la o oarecare înţelegere“.
Comparând schiţele şi portretele narative scrise de fiecare la început cu povestirile mai ample scrise „la două mâini“, ne putem da seama de superficialitatea şi fragilitatea talentului şi de munca uriaşă, strădania şi disciplina care se ascund în spatele unor mari creatori. Ultimele povestiri din carte sunt două capodopere. În „1001 de zile sau Noua Şeherezadă“, cititorul face cunoştinţă cu Şeherezada Şaitanova, prinsă în lupta dintre „doi titani“, tovarăşul Sataniuk şi tovarăşul Fanatiuk, care reuşeşte să evite concedierea povestind, timp de 14 zile lucrătoare, istorii nemaiauzite despre fantome, funcţionari cu existenţă dublă sau „tovarăşi cu carnete fermecate“. „Funcţionarul invizibil (O personalitate luminoasă)“ ne introduce în dilema birocratică iscată de un ins devenit invizibil. Mai este el persoană fizică? Poate fi concediat? Mai are dreptul la spaţiu locativ şi salariu? Şi cum ar putea să i se facă un monument unui om invizibil?..
Traducătorul cărţii consideră că la sfârşit nu mai vorbim de Ilf şi Petrov, ci de unul singur: ILFŞIPETROV. Cu toate că – după cum amintesc ei într-o „dublă autobiografie“ -, deşi au făcut atâtea lucruri minunate împreună, „conduita autorilor a purtat uneori amprenta unui profund individualism. Aşa de pildă, Ilia Ilf s-a căsătorit în 1924, iar Evghenii Petrov în 1929“.
Extrase din „Carnetele de însemnări“ ale lui Ilf:
„Înainte invidia îl hrănea, acum îl roade…“
„Trebuie să-i arăţi o hârtie oarecare, altfel n-o să creadă că exişti“.
„Era complet deformat de retorică. Cuvintele simple n-aveau nici o influenţă asupra lui“.
„Pofta vine stând la coadă“.
„Era un om atât de încult, încât visa o bacterie în formă de câine mare“.
„Are patru ani, dar spune că are doi. Rară cochetărie.“
„Când o să cresc şi-o să-mi însuşesc toată cultura universală, o să mă fac casieriţă“.
„Avea ceva în sufletul lui care-l apropia de gâscă“.
„Ce senzaţie aveţi, când în nas vă scobiţi? De plăcere sau plictis?“
„Avea o mână artificială şi mâna asta nu ştia ce e mila“.
„Foc şi fum. Când trece ea pe lângă un telefon, membrana începe singură să zbârnâie“.
„Nu suport cataclismele!“
„– Dumnezeu nu există!
– Dar brânză există? întrebă melancolic învăţătorul.“
„O mutră stinsă.“
„Un nas atletic.“
„Glasul grav şi pasionat al closetului“.
„Unuia care pleacă i se aduc daruri. El le ascunde şi rămâne“.
„Ivan Pribuldnîi aleargă pe stradă, ţinând un şniţel în dinţi. E noapte.“
„Au servit la masă o gâscă cumplită, împănată cu bârfe“.
„Are 33 de ani. Şi ce-a realizat? A creat vreo teorie? A rostit predici? L-a înviat cumva pe Lazăr?“
„În romanele fantastice esenţial era radioul. Se aştepta ca el să aducă omenirii fericirea. Uite că radioul există, dar fericire nu.“
Cartea vie 