“Mămăligă cu lapte, România e departe…”

La începutul anilor 2000, în partea de Vest a Ucrainei, în regiunea Transcarpatia, de la graniţa cu Slovacia şi Polonia, s-a aflat despre existenţa unei comunităţi istorice româneşti trăind în condiţii amintind de Evul Mediu, în sate izolate sau într-o tabără la marginea unei localităţi locuite de ucraineni şi ţigani, Poronşcovo. Neavând apă curentă, cei mai mulţi nici electricitate, înghesuiţi şi câte 15 în case de chirpici cu două odăi dar fără garduri, aceşti oameni şi-au păstrat totuşi bogăţiile de suflet: credinţa în Dumnezeu, obiceiurile şi meşteşugurile şi, mai presus de toate, o frumoasă limbă proto-română cu influenţe slave!

Fără şcoală, biserică sau alte instituţii sociale, despărţiţi de România de cel puţin 400 de ani, supuşi deportărilor, strămutărilor forţate sau enclavizării, este un miracol că „volohii” – cum se autodenumesc – şi-au păstrat intacte limba, identitatea şi meşteşugurile. Marginalizaţi şi discriminaţi de populaţia majoritară – numiţi „ţigani albi”, din cauza sărăciei şi a numărului foarte mare de copii –, neputându-se integra în şcolile şi societatea ucraineană, această „comunitate a nimănui”, estimată la aproximativ 10.000 de suflete, nu beneficiază de sprijin nici din partea statului român. Singurii care i-au ajutat şi au pus bazele unei biserici unde copiii sunt alfabetizaţi sunt un pastor din Cernăuţi alături de soţia sa, învăţătoare, şi Ion Botoş, preşedintele Uniunii Românilor din Ucraina.

Un poliţist a prins un pokemon ce traversa pe roşu

Aflat în postul său de observaţie, de lângă Parcul Herăstrău, agentul-fluierici Nelu Turtulete îşi ştergea sudoarea albăstruie care îi curgea din chipiu, zdravăn încălzit de soarele torid al amiezii. În jurul lui treceau numeroase reprezentante ale sexului frumos, tinere şi cochete, aruncându-i ocheade întrebătoare care-i gâdilau sânii împliniţi şi burtica jucăuşă, dar lui nu-i păsa.

De când fusese în pelerinaj la mănăstirea Prislop, agentului-fluierici Nelu Turtulete i se dezvoltase o acuitate neobişuită. Rugăciunile aprinse (şi bunăvoinţa sfântului, bineînţeles) îl făceau acum să vadă lucruri pe care nu orice cetăţean le distingea. Cugetul său remarcabil reuşea să străpungă barierele fizice, izbutind să capteze frecvenţele telefoanelor mobile şi ale dispozitivelor folosite de participanţii la trafic. Doar încordându-şi niţel occipitalul, insultele taximetriştilor, mesajele codate ale adolescenţilor sau planurile micilor infractori din cartier defilau în mintea sa, ca pe un ecran. Desigur, trebuia să regleze din sprânceană frecvenţa, pentru a nu se suprapune semnalul.

Însă minunea săvârşită nu se oprea aici: poate ca o pedeapsă fiindcă nu-şi iubise atât de mult soacra pe vremea când trăia, acum reuşea s-o audă peste tot când se făcea tăcere pe celelalte frecvenţe: în adierea vântului, în ciripitul păsărelelor, în shaorma de la Dristor…

Pentru prietenii tăi de pe facebook

Paul Goma – Gherla (sau cum bate un torţionar comunist)

Recentul caz al torţionarului Vişinescu, descoperit de jurnalişti trăindu-şi bine mersi bătrâneţile, în Capitală, cu o pensie respectabilă, a scandalizat opinia publică, iar aceasta şi-a exprimat dispreţul şi indignarea asemenea deţinuţilor fără glas şi adolescenţilor frustraţi: pe zidurile clădirilor.

Nu se ştie ce deranjează mai mult: că acest om există şi, uite, o duce foarte bine, nimeni nu i-a făcut nimic, sau că nu a fost judecat pentru abuzurile şi, probabil, crimele sale. Şi nici nu ştim împotriva cui să ne indignăm: împotriva unui bătrânel care nu poate să se exprime decât în icnete, înjurături şi directe fulgerătoare, la figură – care trebuie să fi îndoit, cândva, rezistenţa duşmănoasă a deţinuţilor –, împotriva unui sistem politic, juridic şi administrativ care mai mult l-a protejat decât l-a judecat, împotriva intelectualilor şi a unei opinii publice care a ales să tacă, împotriva unor jurnalişti pentru care asemenea oameni sunt „subiecte de presă“, răsuflate în câteva zile, sau împotriva noastră, cărora ne pasă de dreptate numai atunci când ne priveşte direct?

Jurnalul Fericirii

„O lectură ziditoare de suflet” sunt cuvinte potrivite, poate, pentru a descrie Jurnalul Fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, o carte spre care am fost îndrumat de o profesoară inimoasă, o nestemată a credinţei şi literaturii, şi chiar a sufletului românesc, scrisă de un om pentru care suferinţa îndurată în închisorile comuniste nu a însemnat abrutizare ori deznădejde, ci trezirea conştiinţei – prin descoperirea creştinismului, prin apropierea de oameni, dar mai ales de Hristos, în urma unui botez tainic (şi petrecut în taină) „din apă viermănoasă şi duh rapid”. Nu întâmplător închisoarea a fost atât pentru Steinhardt (cât şi pentru Ţuţea şi alţii) un loc al fericirii şi revelaţiei creştine. Unde altundeva se împletesc mai bine suferinţa cu iubirea aproapelui, dacă nu într-o celulă, care pentru Steinhardt este „dovada că minunea face parte din viaţa reală”?..

O zi mai lungă decât veacul

Acum câteva decenii, înainte de căderea Zidului Berlinului, a intrat în limbajul cultural şi politic al vremii termenul de „mankurtizare”, referitor la soarta popoarelor din Uniunea Sovietică, a căror identitate culturală era erodată şi, în timp, înlocuită cu ideologia sovietică. Trecutul era falsificat în memoria colectivă, individul era rupt de obiceiurile  şi istoria comunităţii, rezultatul fiind o societate cu oameni dezrădăcinați, care nu-şi mai recunoşteau părinţii spirituali sau tiparele consacrate de colectivitate, memoria, idealurile și valorile lor devenind ricoșeuri ale unei propagande îndelungi și constante. Din păcate pentru noi, nu este ficțiune. Mankurtizarea există, chiar peste Prut. Înterzicerea, în Basarabia, a unor scriitori români ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Hașdeu până în 1956, apoi reinterpretarea ideologică și prezentarea lor ca fiind „moldoveni” a fost începutul planului lui Stalin, care dorea să impună ideea că moldovenii și românii sunt națiuni diferite, cu limbă, cultură și tradiții diferite. Și a reușit, după cum se vede în zilele noastre, cel puțin la nivel oficial, „limba moldovenească” fiind cea mai „mankurtă” năzbâtie de peste Prut. Dar să vedem de unde vine termenul de „mankurt”.

Orientalism şi „pete oarbe”

                                                                                                   

„Political language is designed to make lies sound truthful and murder respectable, and to give an appearance of solidity to  pure wind”. (George Orwell, Politics and the English Language)

 

În viaţa de zi cu zi, în discursul mediatic şi politic, auzim adesea vorbindu-se despre „Orient”, „orientali”, „islam”, „musulmani”, „terorism”, „jihad”, „al-Qaida” etc., sau asocieri între aceşti termeni, cum ar fi „militanţi extremişti”, „extremişti musulmani” sau „terorism islamic” – toate aceste cuvinte şi expresii desemnând o parte a lumii şi o realitate la care de obicei nu avem acces direct, ci o percepem într-un cadru cultural şi ideologic consacrat atât de istorie, cât şi de evenimentele şi interpretările contemporane. Se poate observa cu uşurinţă că ştirile referitoare la ţările musulmane din Africa sau Asia şi discursul politic al liderilor occidentali contribuie la reificarea unor categorii şi grupuri concrete, omogene, organizate pe criterii religioase, de obicei aceleaşi: „grupare islamistă”, „fundamentalişti musulmani”, „terorişti islamişti”, „al Qaida”, toate fiind organizate în jurul unor scopuri „extreme” sau „fundamentaliste”, cum ar fi „distrugerea civilizaţiei sau dominaţiei occidentale”.

Adevărul e un film cu Dustin Hoffman

„Timpul nostru a înlocuit adevărul cu exactitatea“ e una din reflecţiile lui Constantin Noica din Jurnalul său. Fiecare epocă are „locurile” şi „căile” spre care se îndreaptă atunci când caută adevărul. Dacă în trecut gândirea urca spre domenii ale spiritului, încercând parcă să surprindă totul într-o singură imagine, pentru a oferi un adevăr ultim şi absolut, astăzi gândirea pare a se coborî la un nivel structural şi funcţional, reducând orice explicaţie la procese, biologie sau genetică. În acest fel, adevărul devine chiar cel consacrat de ştiinţă — „corectitudine a reprezentării”, adică exactitate.

Problema cu un asemenea adevăr este însă că el nu inspiră şi nu hrăneşte „setea de absolut” caracteristică omului, de care vorbea Freud. Spre deosebire de ştiinţă, nimic nu poate fi mai nociv unei societăţi decât exactitatea. Între adevărul frust şi ipocrizia care inspiră, istoria a preferat-o întotdeauna pe aceasta din urmă. La fel şi în film, între Bernie Laplante, găinarul flegmatic care salvează 50 de oameni dintr-un avion în flăcări, şi John Bubber, ipocritul care îşi arogă pe nedrept meritele dar inspiră oamenii, societatea îl alege ca erou pe acesta din urmă.

Dacă ştiinţa încearcă să descopere adevărul, societatea preferă să-l construiască. Poate că cel mai fascinant aspect surprins de Accidental Hero (1992)  este cum, pe măsură ce ne îndepărtăm de „momentul-zero” al întâmplărilor, adevărul se smulge din „exactitatea” faptelor şi devine construit de diferite instituţii şi actori care-i negociază mereu sensul. Şi într-atât de departe poate „călători” acest adevăr, încât de la un anumit punct încolo el nu mai aparţine „faptelor”, ci oamenilor şi societăţii care crede în el.

 

Patru distopii ale secolului XX. Fahrenheit 451

Literatura secolului XX ne-a lăsat multe viziuni pesimiste asupra viitorului omenirii şi puţine optimiste. Dacă de la sfârşitul Evului Mediu până în secolul al XIX-lea literatura abundă în utopii (Utopia lui Th. Morus, Cetatea soarelui, Gargantua şi Pantagruel, Călătoriile lui Gulliver etc.), secolului XX pare să-i fie caracteristică distopia (prin Wells, Zinoviev, Huxley, Bradbury, Orwell, Andrei Platonov). De ce? Utopiile apar spre sfârşitul Evului Mediu, fiind legate de începutul Renaşterii, de perioada marilor descoperiri geografice, ca substrat istoric, cultural, social. Utopiile pot fi considerate alternative imaginare la proiectul de fericire socială al Evului Mediu, care se destramă. Paradoxal, „utopie“ (ou-topos) desemnează un loc care nu există. Asemenea viselor, proiectele utopice nu au o localizare precisă în timp şi spaţiu, societăţile descrise de Swift sau Thomas Morus existând undeva în afara istoriei. Distopiile au însă o localizare precisă, fiind plasate întotdeauna într-un viitor sumbru.  În modernitate, odată cu industrializarea, utopiile se transformă în distopii, reflectând teama de un viitor în care omul eşuează: devenind sclavul unei maşini (Wells), instrument al unui stat totalitar (Orwell, Zinoviev), creaţi prin inginerie genetică pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi într-o societate utopică ştiinţifică (Huxley) – sau “de-spiritualizaţi”, într-o lume în care cărţile sunt interzise iar oamenii devin “captivi” într-un mediu al ficţiunilor, pentru a fi  egali şi feriţi, astfel, de “pericolul gândirii” (Ray Bradbury).

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici

„Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt.“
(E. Hemingway – „Bătrânul şi marea“)

Memoria lumii e mai puţin recunoscătoare decât cea a unui câine. S-a spus despre Soljeniţîn că nu mai este actual, în contextul capitalismului global de astăzi. Pentru noi, cei care ne ducem viaţa într-o „societate a abundenţei“, obişnuiţi cu drepturi şi libertăţi de tot felul, universul concentraţionar trăit şi descris de autorul rus pare de neconceput, o eroare a istoriei, îndepărtată, imposibil de repetat. Cu toate acestea, doar câteva decenii ne despart de Ivan Denisovici Şuhov, deţinutul Sce–opt sute cincizeci şi patru dintr-un lagăr stalinist din Siberia. Actuală sau nu, povestea lui laolaltă cu monumentalul „Arhipelag Gulag“ au învins un întreg sistem, destrămând imaginea idilică pe care URSS-ul şi-o construise de-a lungul a 50 de ani de propagandă în Occident.

Fundul şi Modernitatea

Printre obsesiile cultivate de modernitate, după care întoarcem capul în fiecare zi, se numără şi fundul. Expus, îngrijit, împodobit cu râvnă, a devenit atât de important, încât a intrat în temele şi vocabularul cotidian. Dacă te iei după zelul cu care oamenii îţi recomandă „să-ţi păzeşti fundul“, te intrebi dacă nu cumva acolo au ajuns să se concentreze moralitatea şi integritatea noastră.

Toate schimbările culturale recente se reflectă în modul în care ne raportăm la această parte anatomică. Referindu-se la ipocrizia şi falsa pudoare din trecut, un personaj adorabil, micuţul Momo din romanul lui Romain Gary „Ai toată viaţa înainte“, se destăinuie în felul său candid: „Madam Roza spunea că găoaza e lucrul cel mai important din Franţa, împreună cu Ludovic al XIV-lea, şi de aceea prostituatele, cum li se zice, sunt persecutate, căci femeile cinstite vor să şi-o păstreze numai pentru ea“.

De ce sexul e un fel de papa

 Modernitatea ne-a deprins cu o gândire fragmentară, în care lucrurile sau comportamentele sunt considerate ca aparţinând unor sisteme distincte, ce nu comunică deloc sau doar izolat, printr-o cauzalitate parţială – ştiinţifică şi obiectivă. V-aţi întrebat vreodată de ce postul  înseamnă atât interdicţia de a consuma anumite alimente, cât şi abstinenţa sexuală? Care ar fi legătura între hrănire şi copulare? Amândouă sunt un schimb în care este implicat organismul, fiind un mod de a “consuma” mediul. Antropologia arată că acest tip de interdicţie este mai vechi decât religiile, existând şi la populaţiile primitive, a căror gândire cauzală stă sub semnul unităţii, al unui simbolism total:

Barbarii. Eseu despre mutaţie

Acum câţiva ani, pe când eram student, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială s-a iscat o oarecare buimăceală. Cauza era trecerea de la învăţământul de lungă durată, subvenţionat de stat, la aşa-numitul „sistem Bologna“, cu 3 ani de studii şi cu foarte mulţi plătitori de taxe. În doar câţiva ani, numărul studenţilor dintr-un ciclu universitar a crescut de la câteva zeci la câteva sute. Creşterea cantitativă nu a fost însoţită însă şi de una calitativă. Renunţarea la examenul scris la admitere şi numărul foarte mare de locuri cu taxă au slăbit mult criteriile de selecţie.
Noua generaţie de studenţi se manifesta zgomotos, uneori prin figuri de „jumping“ executate pe hol înaintea cursurilor. Profesorii erau derutaţi în faţa invaziei de insolenţă, unii întrebându-se dacă mai e vreun sens în a preda unei majorităţi dezinteresate şi slab pregătite. „Cum să te mai faci înţeles?“ era una din frământările pe care ne-o dezvăluiau la seminarii. S-a recurs la o manieră mai simplă şi atrăgătoare de abordare a disciplinelor, cursuri mai puţine, cerinţe mai mici. Rămânea însă o problemă: biblioteca. Ea nu fusese proiectată pentru câteva sute de studenţi, aşa încât, uneori, din micuţa sală de împrumut ieşea o coadă care se arcuia pe o bună parte din holul facultăţii. Impresionat de asaltul pătimaş asupra cărţilor, un profesor a avut o străfulgerare: „Vai de noi! Au năvălit hunii, goţii şi cu vizigoţii!“.

See you later, plagiator!

Mcdonaldizarea societăţii

„Şi lumile se zideau la vreme de seară. Venind pe şosele,
oamenii le alcătuiau din corturile, din inimile şi din
cugetele lor“. (John Steinbeck, „Fructele mâniei“)

Continuând şi actualizând tezele lui Weber asupra birocraţiei şi raţionalităţii formale, lucrarea sociologului american George Ritzer „Mcdonaldizarea societăţii“ este o critică şi o radiografie a unor tendinţe vizibile în tot mai multe domenii ale vieţii contemporane. Mcdonaldizarea societăţii (concept care i se datorează mai mult sociologului german Max Weber, decât celebrului lanţ de restaurante) se referă la „procesul prin care principiile restaurantului fast-food încep să domine tot mai multe sectoare din societate“, ducând la dezvoltarea şi multiplicarea sistemelor caracterizate prin eficienţă, calculabilitate, previzibilitate şi control. Vechile structuri birocratice reuşeau – având la bază aceste principii – să efectueze sarcini complexe pe un număr mare de oameni. Asemănător, standardizând aspectul, meniul, comportamentul angajaţilor, ba chiar al clienţilor, cuantificând şi controlând fiecare proces, de la achiziţie până la gramajul ingredientelor, eficientizând mereu operaţiunile, utilizând tehnologii nonumane, restaurantele McDonald’s reuşesc să deservească un număr foarte mare de consumatori, pe întreg cuprinsul globului, rapid, uniform, eficient, într-un mod previzibil.

No Logo

“Ne ducem pe terenul de joacă şi descărcăm pantofii. E incredibil. Puştii înnebunesc. În astfel de momente îţi dai seama cât de important e Nike. Atunci când adolescenţii îţi spun că Nike e pe primul loc în viaţa lor; pe locul doi e prietena.”
(din confesiunile unui “vânător de cool”)

Cei crescuţi în cultul fericirii de ceară, fără asperităţi, etalate de reclame, să nu citească “No Logo”, cartea-document a jurnalistei canadiene Naomi Klein, care dezvăluie “porii” de la suprafaţa culturii mediatice şi corporatiste în care trăim. Pe lângă elogiile la adresa lucrării – “o biblie a mişcărilor contestatare şi anticorporatiste”, “o fascinantă călătorie în istoria marketingului”, “o carte despre trădarea marilor promisiuni ale postmodernităţii”-, eu aş menţiona încă unul: o carte care te ajută să înţelegi cu adevărat lumea în care trăim. Naomi Klein analizează şi descrie modul în care corporaţiile multinaţionale au ajuns să domine lumea la sfârşitul mileniului II, nu doar la nivel economic, ci şi la nivel politic, mediatic, social şi cultural. Efectele dominaţiei corporatiste sunt surprinse, cu argumente solide, la cele mai diverse paliere: de la confiscarea spaţiului public la colonizarea spaţiului nostru mental, de la parazitarea culturală la cenzură, de la ruinarea întreprinzătorilor locali la exploatarea muncitorilor din Lumea a Treia.

Reclame din perioada comunistă

Reclamele din publicaţiile comuniste sunt schematice şi uneori ghiduşe, parcă desprinse din desenele animate. Culori stridente sau imagini de fond, desene cu copii, câteva metafore – tehnici simple având în vedere tehnologia limitată de atunci. Reclamele promovau fie produse, fie anumite fabrici, ori prezentau atracţiile unor staţiuni şi oraşe. Fiecare zonă mai importantă a ţării beneficia de publicitate. Mai departe puteţi vedea câteva reclame din perioada ’79 – ’81: la magazinul Unirea, la cremele Nivea, la fabrica de confecţii “Proletarul” Bacău (azi ajunsă o ruină întinsă pe kilometri pătraţi), la reciclatul sticlelor, la motocicletele Mobra sau la “atracţia anului 1981”, Limuzinele Dacia 1310! O lume frugală, în culori puţine, dar mai familiară. Obiectele nu sunt repetitive şi de unică folosinţă, ci au “greutatea” lor – sunt din materiale dure şi originale, cu o viaţă mai lungă, iar omul pătrunde în interiorul lor – cu vechiul ciocan de lipit, de pildă –  dregându-le componentele.

Scânteia ’79 – cum ne aştepta lumea

Dacă în vremurile mai tihnite de altădată se zicea că poţi să cunoşti un om după cărţile pe care le are, astăzi probabil poţi să-l cunoşti după cărţile pe care le aruncă. Ca-n vremurile bune ale copilăriei, acum câteva săptămâni am şutit ceva: nu bani, pixuri sau gume Turbo, ci două almanahuri Scânteia lăsate să zacă într-o odaie prăfuită de la ţară. Cum una datează din 1979 (cealaltă din 1981), iar eu sunt născut în 1980, m-am gândit că este un bun prilej să aflu cum se pregătea ţara să-şi întâmpine viitorul cetăţean.

Îndemn la simplitate

Într-una din cele mai frumoase cărţi ale sale, Îndemn la simplitate, Ernest Bernea ni se arată în toată puritatea sa morală şi expresivă. Eseurile – mici reflecţii pe teme morale şi filosofice – conţin un fel de a gândi diferit de al nostru, aproape de pildele evanghelice. Iată câteva “bijuterii”: despre rodnicia tăcerii, despre obişnuinţa noastră de a pune orgoliul înaintea adevărului sau despre a răsplăti răul cu bine, deoarece  omul este potenţă, iar bunăvoinţa noastră poate trezi binele din el.

Rodnicia tăcerii

„Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând pentru că prin ea omul se poate concentra şi cerceta mai adânc. Cine vorbeşte mult gândeşte puţin. În al doilea rând, tăcerea te fereşte de greşeli care uneori devin fapte de conştiinţă. Cine vorbeşte mult greşeşte des atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu. 

Revoluţia Facebook în spaţiul social

Primul lucru care m-a surprins atunci când mi-am făcut cont pe Facebook a fost că nu poţi evalua un conţinut sau o pagină decât prin „like“. Nefiind obişnuit cu social media, mi s-a părut restrictiv şi nedemocratic să nu-ţi poţi exprima dezacordul faţă de o opinie sau antipatia faţă de cineva. Apoi, m-am gândit că scopul acestei platforme este să creeze reţele stabile de oameni, bazate, evident, pe afinităţi şi idei comune, nu pe divergenţe. Butonul „like“ ar avea atunci un rol mai degrabă instrumental, de răspândire a conţinuturilor agreate, sub aparenţa unei evaluări personale. „A plăcea“ – acest sentiment atât de greu de explicat, pe baza căruia ne construim relaţiile în realitate – devine „cărămida“ de constituire a reţelelor şi în lumea virtuală. Numai că aici el nu mai ţine de plinătatea omului, ci este un… buton! Facebook „camuflează“, aşadar, foarte bine inteligenţa tehnică în inteligenţă emoţională.

Roşia Montană: publicitate şi duplicitate

De ceva vreme, suntem asaltaţi de numeroasele reclame la proiectul minier de la Roşia Montană. „Mincinoase“ sau nu, ele se dovedesc înduioşătoare: iată un bătrân frângându-şi mâinile a suferinţă pentru viitorul copiilor şi al comunităţii, conjurându-ne şi înconjurând munţii, într-un gest larg şi patetic: „La ce bun atâta bogăţie, dacă oamenii n-au ce munci?“. Sloganul acestei campanii, evocând sinistrul „Noi muncim, nu gândim!“, îi pune la punct pe cei care contestă proiectul în virtutea unor considerente ecologice, culturale sau legate de rentabilitate: „Oamenii de la Roşia Montană nu vor decât să muncească!“ Atât. De ce i-ar interesa şi altceva? Cum a răspuns cândva un moderator de televiziune la obiecţiile ecologice privind acest proiect: „Dar n-am putea trece peste, domnilor?..“

Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac

Distinşii analişti şi politologi se înşală când pun relaţiile tensionate dintre Rusia şi România pe seama vitregiilor istorice. Antipatia ruşilor faţă de noi trebuie căutată în romanele umoriştilor Ilf şi Petrov. După cele aproape 800 de pagini savuroase din „Douăsprezece scaune“ şi „Viţelul de aur“, cu peripeţii şi întorsături neaşteptate, iată-l pe Ostap Bender ajuns, într-un sfârşit, la graniţa cu România, împodobit cu aur şi bijuterii sub şuba-i blănită. Ce trai, ce aventuri îl aşteaptă dincolo, unde banii pot cumpăra orice. New York, Paris, Rio de Janeiro, pregătiţi-vă! Doar câţiva grăniceri români îl despart de visul său. Cum să nu poată trece de aceştia, el care a răzbit prin hăţişurile birocraţiei, a corupt funcţionari, înfruntând membri ai partidului şi oameni inteligenţi, luând-o de nenumărate ori de la capăt? Adio, cenuşie existenţă sovietică!

Fericirea ca obligaţie. Eseu despre standardizarea prin publicitate (II)

„Pentru ca viaţa întreagă să se reducă la plăcere, e nevoie ca persoana întreagă să se închidă în suprafaţa ei sensibilă: bărbatul, femeia modernă nu mai sunt nici măcar corp, sunt epidermă.“ (François Brune)

Publicitatea nu ne oferă lucrurile, ci plăcerea lucrurilor. Deşi glorifică obiectele, adevăratul ei „produs“ este „omul consumat“, pentru care totul se reduce la plăcere. Costin Popescu aminteşte cum „caracterul obsedant al căutării plăcerii tinde s-o limiteze la formele ei exterioare; pielea devine organul privilegiat al contacului cu lumea exterioară“. Pentru acest „om epidermic“ plăcerea este o datorie, abil ascunsă sub imperativul unei „eliberări“. Dorinţa nu-i aparţine însă, neavându-şi originea în conştiinţa sa, ci în ceva exterior, în ideologie. Consumatorul sfârşeşte prin a apuca obiectul într-un act reflex, fiind de fapt „consumat“ – deoarece nu el posedă dorinţa, ci plăcerea este cea care-l posedă. Timpul publicităţii este acum. Dar, ca în cazul dorinţei, imperativul lui Carpe Diem se transformă într-o parodie a lui: domnia clipei prezente ne îndeamnă la „a consuma ceea ce se repetă tot timpul, la a hăpăi fără încetare plăceri golite de dorinţă, ele dovedindu-se semne golite de sens“.

Fericirea ca obligaţie. Eseu despre standardizarea prin publicitate (I)

  „Ce altceva este o imagine de marcă, dacă nu un reflex mental colectiv? Şi a pretinde să ai o imagine de marcă nu înseamnă a voi să pui stăpânire pe conştiinţa celuilalt?“

(François Brune)

Eseul lui François Brune, profesor de litere şi scriitor francez, scris acum 30 de ani, într-o vreme când teoreticieni şi creatori de reclame ca David Ogilvy sau Jacques Seguela se bucurau de un prestigiu tot mai mare, este este unul din primele şi cele mai serioase examene critice ale publicităţii. Gândit ca un protest împotriva standardizării la care este supus individul, autorul denunţă manevrele prin care publicitatea falsifică realitatea şi ierarhiile de valori, cultivă euforia, hedonismul, narcisismul, slăbeşte aparatul critic şi ne oferă iluzia unei lumi reduse la consum, fericire şi plăceri, din care au dispărut suferinţa sau eşecul.

Tarkovski, un poet al cinematografiei

Ca să te apropii de filmele lui Tarkovski, trebuie să mori niţel pentru lumea asta. Altfel cum ai putea trăi miracolul pe care îl reprezintă ploaia (atât de des evocată de regizor) care, asemenea lui Hristos, spală şi înnoieşte omul? Chiar şi măscăriciul din “Andrei Rubliov”, după ce a strâmbat lumea, se curăţeşte, solemn, în binecuvântata ploaie.

Pentru a ajunge la Icoană, la chipul auster, aproape nepământesc, al Împărăţiei lui Dumnezeu, Rubliov adună în el tot ce-i mai grav şi pământesc: nedreptatea şi suferinţa. Le îngroapă în sine, laolaltă cu meşteşugul său, le creşte în tăcere, până când un copil îi oferă revelaţia menirii sale. Ultima parte a filmului este şi o meditaţie asupra celor două laturi ale creaţiei, spiritul şi meşteşugul. Spiritul poate suplini meşteşugul, dar arta fără spirit este goală şi inexpresivă, ca tăcerea iconarului.

Întâlnirea cu orfanul este ca o recuperare a sufletului şi momentul dezgropării talantului pentru Andrei Rubliov. Din acest moment, artistul este reîntregit, iar toată înţelegerea şi suferinţa adunate în el se revarsă în icoanele sale, atât de blânde, de mângâietoare, în care într-adevăr „Dumnezeu parcă s-a împăcat cu lumea”.

http://www.youtube.com/watch?v=eo7ATkLTz6A&feature=fvwrel

Gândirea populară şi critica modernităţii la Ernest Bernea

 „Lumea noastră e lumea cea adevărată,

e lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi…“

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc.

“Gândirea slabă” şi sterilizarea omului

Încerc să pricep, de ceva vreme, cartea unui filosof italian, Giani Vattimo, “Sfârşitul modernităţii”. Autorul e foarte iscusit, ba chiar deştept, am putea zice. Probabil că marele său regret, însă, e că n-a băut cu  Martin Heidegger, fiindcă în jumătate din lucrare nu face să refere decât la filosofia acestuia. Evident, pentru umilul cititor, combinaţia de Giani cu Martini se serveşte mai greu, cu picioarele într-un lighean cu apă rece.
Filosoful italian consideră că “sfârşitul modernităţii” aduce cu sine apariţia unui nou mod de gândire, “gândirea slabă”. Metafizica tradiţională, chiar şi modernitatea timpurie – “grea” cum o denumeşte Zzgmund Bauman – opera cu o “gândire tare”, a adevărurilor universale, logice şi atemporale, independente de contextul socio-istoric, cu afirmaţii intolerabile şi “agresive”. Această gândire era semn al aşezării subiectului şi a raţiunii sale înaintea lucrurilor, al încrederii în perfectibilitatea omului şi a societăţii. Pentru occidentali, de exemplu, istoria avea un sens unic şi orientat, iar civilizaţiile întârziate trebuiau să copieze modelul lor de evoluţie.

Pământ al oamenilor

“De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.”

(Emil Cioran)

În mijlocul deşertului, adunaţi în jurul focului, maurul priveşte către pilotul francez, spunându-i: “Dacă te voi întâlni în afara fortului, te voi ucide. Mănânci salată precum caprele şi carne de porc ca porcii. Femeile tale îşi arată obrazul fără ruşine. Nu te rogi niciodată. La ce-ţi folosesc avioanele, T.F.S.-ul şi Bonnafous, dacă nu deţii adevărul?”

Cât de bogat în trăiri şi profunzimi este acest deşert al arabilor, descoperit de Saint-Exupery, în comparaţie cu celălalt deşert, interior, al zilelor noastre, despre a scris un alt francez, Jean Baudrillard, în eseul său “America”. Triumf al uitării asupra memoriei, al suprafeţei asupra interiorităţii, al obscenităţii asupra credinţei, cultura noastră se aseamănă unui deşert, în care nimic nu mai iese în relief. Totul este redus la acelaşi nivel. Înălţimile dispar, nimic nu este susceptibil a fi mai profund. Realitatea noastră ultimă este nisipul, din care clădim chipuri şi adevăruri de-o zi.

Omagiu Nicolae Labiş

Pe 2 decembrie 2010  s-au împlinit 75 de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş. Poetul a fost comemorat în treacăt, ca un accident în aceste zile urâte, desprinse parcă din capodopera lui, “Albatrosul ucis”, interpretată de Tudor Gheorghe:

Albatrosul ucis ( Nicolae Labis )

https://cristianflorentin.files.wordpress.com/2010/12/albatrosul-ucis-nicolae-labis.pdf

Harmsiene

Nelu Otravã & Pulpa

Nelu Otravã se trezi transpirat în miez de noapte, luã o lanternã de pe noptierã şi, cu paşi mici, de pisicã, se îndreptã spre frigider. Îl deschise, iar dupã câteva minute de pipãit intrã în baie. Dar nu singur. În mânã ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Sãptãmâna în Curs! Tremurând, fiindcã era un ins coleric, avu un moment de ezitare. Apoi, drãcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare. Când aprinse lanterna şi se uitã în oglindã sã vadã cum îi stã sãtul, Nelu Otravã trase un strigãt de groazã, scãpã lanterna din mânã şi fugi urlând afarã, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.